22/03/2025
Nunțile la sat erau altceva... bucuria începea cu o săptămână înainte, când tot satul punea umărul.
Când m-a sunat Maria, nepoata lui badea Vasile, să-i fiu naș la nuntă, am crezut că vorbim doar de o ceremonie simplă. "Nașule, vreau nuntă ca pe vremuri, cu tot ce trebuie", mi-a spus ea hotărâtă. "Cu cort în curte, cu lăutari, cu bucătărese care să gătească la ceaune, cu tot neamul care să ajute."
Au trecut trei zile de când am ajuns în satul Măgura, și încă mă minunez de forfota din curtea largă a casei bătrânești. Ieri au venit brazi. Da, brazi adevărați, tăiați din pădure cu aprobare de la Ocolul Silvic. Flăcăii satului, prieteni cu Ionuț, mirele, i-au adus cu căruța și i-au înfipt în pământul moale de lângă poartă. "Așa se face, nașule," mi-a explicat badea Vasile. "Brazii sunt semn de belșug și viață lungă. Și musafirii îi văd de departe, știu unde-i nunta."
Cortul - sau mai bine zis, corturile, că sunt trei la număr - au fost ridicate de bărbații satului într-o singură zi. Stâlpi groși de lemn înfipți adânc în pământ, pânză albă întinsă deasupra, mese lungi de brad acoperite cu fețe de masă brodate manual, unele chiar de bunica miresei pentru zestrea ei. Sub nucul bătrân din capătul curții, au amenajat un loc special pentru lăutari, cu scaune și o masă mai mică unde vor sta instrumentele când muzicanții se odihnesc.
"Pe vremuri, nunta ținea trei zile și trei nopți," îmi povestește tanti Floarea, în timp ce amestecă într-un ceaun uriaș. "Acum tinerii se grăbesc. Dar tot două zile facem. Primul ospăț e diseară, după logodnă. Mâine-i cununia și petrecerea mare."
În jurul bucătăriei de vară improvizate lucrează zece femei, fiecare cu rolul ei bine stabilit. Două curăță ceapă și plâng în hohote, râzând în același timp de ochii lor înlăcrimați. Altele trei toacă legume pentru ciorbă. Doamna Ileana, cunoscută în sat pentru mâinile ei dibace, supraveghează sarmalele care se învârt încet în trei ceaune masive, așezate pe pirostrii deasupra focurilor.
Mirosurile se amestecă în aerul cald al după-amiezii - cimbru și mărar proaspăt, ceapă călită în untură, carne de porc și de vită, colăceii proaspăt scoși din cuptor. Pâinea a fost coaptă ieri - douăzeci de copturi mari, rotunde, cu coaja rumenă și crestată frumos deasupra.
"Astea nu-s nunți ca la restaurant," îmi spune badea Ion, fratele miresei, în timp ce aduce încă un braț de lemne pentru foc. "Aici fiecare om din sat pune mâna și ajută. Unii aduc găini din ograda lor, alții ouă, alții legume din grădină. Așa se face o nuntă adevărată - cu bucate crescute de mâinile noastre."
Undeva în spatele casei, aud râsete și voci tinere. Acolo, prietenele miresei pregătesc "steagul de nuntă" - o creangă de brad împodobită cu panglici colorate, batiste brodate și flori, care va fi purtată mâine în fruntea alaiului. Lângă ele, câțiva băieți tineri încearcă să lege brâul mirelui - o bentiță țesută în culori vii, cu modele tradiționale din zona Măgurii.
Oamenii de astăzi s-au obișnuit să cumpere totul de-a gata, de la mâncare până la amintiri. Dar cei care au trăit pe vremuri la sat știu că nimic nu se compară cu bucuria pregătirii, cu munca făcută împreună pentru un moment de sărbătoare. Văd în ochii bătrânelor care frământă cozonacii o mândrie pe care niciun chef cu stele Michelin n-o poate avea.
Spre seară, când soarele începe să coboare, sosesc lăutarii. Trei bărbați și o femeie, cu viori, acordeon și o tobă mică. Fără sonorizare, fără playlist, fără DJ. Se așează sub nuc și încep să cânte încet, ca un fel de încălzire pentru mâine. În câteva minute, curtea se umple de oameni atrași de muzică precum fluturii de lumină.
"Nașule, așa se cânta pe vremea bunicilor," îmi explică Maria, cu ochii strălucind. "Cântece vechi, care nu se mai aud la radio. Le știu doar ei și bătrânii din sat."
Mă uit la tinerii miri, la hainele lor simple dar elegante, la bucuria din ochii lor, și realizez că aici, în Măgura, nunțile nu sunt despre fotografii perfecte pentru Instagram sau meniuri sofisticate. Sunt despre comunitate, despre a împărtăși bucuria cu cei care te-au văzut crescând, despre a cinsti tradițiile care au ținut oamenii împreună de generații.
În timp ce luna se ridică peste dealurile din jur, focurile de sub ceaune ard mocnit, așteptând dimineața când vor fi reaprinse. Mâine, curtea aceasta va găzdui peste două sute de oameni. Vor veni din toate colțurile satului, îmbrăcați în hainele lor cele mai bune. Vor aduce daruri simple - borcane cu murături făcute în casă, țuică de prună distilată de ei, covorașe țesute în iarnă.
Ce s-a pierdut oare în goana noastră modernă după nunți perfecte, organizate de planificatori profesioniști? Ne-am îndepărtat atât de mult de esența acestui ritual încât am uitat că o nuntă nu e despre perfecțiune, ci despre comunitate. Despre mâini care lucrează împreună, despre rețete transmise din generație în generație, despre cântece vechi care trezesc amintiri și în cel mai adormit suflet.
"La noi, nașule, nunta nu-i doar a mirilor," îmi spune badea Vasile în timp ce îmi întinde un pahar cu țuică proaspătă. "E a satului întreg. Când se însoară sau se mărită cineva, tot satul sărbătorește. Pentru că fiecare copil crescut aici e puțin și copilul nostru."
Mă las pradă nopții care se lasă peste Măgura, știind că mâine voi fi parte dintr-o tradiție mai veche decât oricare dintre noi. O tradiție care, în ciuda modernizării și urbanizării, încă respiră aici, în satul acesta ascuns între dealuri, unde nunțile încă se fac cu mâinile, cu inima și cu tot sufletul.
Text preluat.
