14/01/2025
Înțeleg ça "inainte" florile erau folosite pentru a alunga mirosul neplacut al oamenilor și nunțile se făceau tocmai când florile cele mai parfumate infloreau.
Pentru unii, acum florile naturale sunt considerate un moft, ceva inutil sau pierderii de bani!
Ce vremuri, ce timpuri !
Obiceiuri tulburătoare din Evul Mediu
ÎN ANII 1600 ȘI 1700
Vizitând Palatul Versailles din Paris, se observă că acest somptuos palat nu avea băi.
În Evul Mediu nu existau periuțe de dinți, parfumuri, deodorante și, cu atât mai puțin, hârtie igienică. Excrementele umane erau aruncate pe ferestrele palatului.
La o sărbătoare, bucătăria palatului putea pregăti o masă pentru 1500 de oameni, fără niciun minim de igienă.
În filmele de astăzi, vedem oameni din acea perioadă agitându-se sau fluturând evantaie…
Explicația nu stă în căldură, ci în mirosul respingător emanat de sub fuste (care erau concepute să rețină mirosul părților intime, din cauza lipsei de igienă). De asemenea, nu era obișnuit să se facă baie, din cauza frigului și a lipsei aproape totale a apei curente.
Doar nobilii aveau lachei care îi fluturau pentru a dispersa mirosul neplăcut emanat de corp și gură, precum și pentru a alunga insectele.
Cei care au vizitat Versailles au admirat grădinile mari și frumoase care, la acea vreme, nu erau doar locuri de plimbare, ci erau folosite ca toalete în cadrul balurilor faimoase promovate de monarhie, deoarece nu existau băi.
În Evul Mediu, majoritatea nunților aveau loc în luna iunie (pentru ei, începutul verii).
Motivul este simplu: prima baie a anului era făcută în luna mai, așa că, în iunie, mirosul oamenilor era încă tolerabil. Totuși, cm unele mirosuri începeau deja să deranjeze, miresele purtau buchete de flori aproape de corp, pentru a acoperi mirosul. De aici provine obiceiul buchetului miresei.
Băile erau făcute într-o singură cadă mare umplută cu apă caldă.
Capul familiei avea privilegiul primei băi în apă curată. Apoi, fără a schimba apa, urmau ceilalți membri ai familiei, în ordinea vârstei: femeile, tot în ordinea vârstei, și, la final, copiii. Bebelușii erau ultimii care se spălau. Când le venea rândul, apa era atât de murdară încât putea provoca moartea unui bebeluș.
Acoperișurile caselor nu aveau tavan, iar grinzile de lemn care le susțineau erau locuri ideale pentru animale: câini, pisici, șobolani și gândaci care se încălzeau acolo. Când ploua, scurgerile forțau animalele să sară pe podea.
Cei care aveau bani foloseau farfurii de tablă. Anumite tipuri de mâncare oxidau materialul, provocând otrăvirea multor oameni.
Să ne amintim că obiceiurile de igienă ale vremii erau groaznice.
Roșiile, fiind acide, erau considerate otrăvitoare pentru mult timp.
Căni de tablă erau folosite pentru a bea bere sau whisky; această combinație, uneori, lăsa indivizii „la pământ” (într-un fel de narcolepsie indusă de amestecul de băutură alcoolică și oxid de tablă). Cineva care trecea pe stradă putea crede că era mort, așa că îl luau și îl pregăteau pentru înmormântare.
Apoi, corpul era așezat pe masa din bucătărie câteva zile, iar familia veghea lângă el, mâncând, bând și așteptând să vadă dacă decedatul se trezește sau nu. De aici provine priveghiul morților, care este veghea lângă sicriu.
Anglia este o țară mică, unde nu era mereu loc pentru a îngropa toți morții.
Așa că sicriele erau deschise, oasele extrase și puse în osarii, iar mormântul era folosit pentru un alt cadavru.
Uneori, când deschideau sicriele, se puteau observa zgârieturi pe capacul acestora, ceea ce indica faptul că mortul fusese, de fapt, îngropat de viu.
Astfel, a apărut ideea de a lega o sfoară de încheietura defunctului, trecând-o printr-o gaură făcută în sicriu și legând-o de un clopoțel. După înmormântare, cineva rămânea de pază lângă mormânt câteva zile.
Dacă persoana se trezea, mișcarea brațului ar fi tras clopoțelul.
Astfel, ar fi fost „salvat de clopot”, o expresie pe care o folosim și astăzi.
