14/08/2024
”Bla-bla-bla”... sporovăia grupul nostru pe coborâre. Adică pe Valea Cerbului. Ora? Vreo șapte-opt seara. Când...paf! 🐻 În fața noastră, pe cărarea îngustă, flancată de zmeuriș des, trona Moș Martin, în toată splendoarea lui. Era la vreo 5-6 metri de noi. Evident, ne-am oprit. Chit că știam ”regulile nescrise”, fără fugă, fără panică, tot am simțit o gheruță în stomac. Sau, mai bine zis, un ghem! N-ai cm să nu simți teamă instinctiv.
😅 Fluierăturile băieților, însoțite de conversația aparent normală inițiată de fete (”Hai, ursache, fii bun și pleacă, că nu-ți facem rău), au dat roade cam într-un minut. Nu se grăbea să plece. Parcă voia să vadă care-i treaba cu noi.
😎 Tacticos, a amușinat aerul și s-a retras în zmeuriș. Dar așa, agale, ca și cum... ”offf, iar tre să-i las pe aștia să treacă”. Poate o fi fost un urs obișnuit să coboare în Bușteni, poate nu, însă, ce e cert e că urșii sunt tot acolo. În lumea lor, pe potecile lor, nu se mai ascund de oameni. Parcă ar simți că nu toți suntem chitiți să le facem felul. Poate de-aia ne-a și cruțat, că știa că nu-i facem felul. Până la primul atac... doamne-feri!
😏 În rest.... tura pe 2 piscuri semețe: Bucșoiu și Omu a fost solicitantă. Urcuș la greu, mușchii puși la lucru, vremea numai bună. Concluzia? Mai facem!
🫶 Fotografii: Radu Mihoc Andrei Roșu-Cojocaru
