26/10/2024
Zi de sâmbătă. Un pic de soare, somn în plus, iar dacă e gata și cafeaua, atunci e momentul perfect de citit 3 întâmplări comice de pe la nunți 💛 Spectacolul inspirat din povestirile voastre va avea avanpremiera în 2 noiembrie, la ora 19.00, iar bilete pot fi achiziționate de aici: https://eventbook.ro/theater/bilete-nunta-aurorei
🟡„Între lăutari și pește”
de Vlad PASENCU
Ștefan se ascunsese într-un colț mai retras al salonului de nunți, lângă bucătărie, ca să-și repete pașii pentru dansul mirilor. În timp ce număra în gând "șase-șapte-opt", străduindu-se să nu-și înnoade picioarele între ele, simți o mână fermă înșfăcându-l de umăr. Era doamna Elisabeta, soacra lui, înzorzonată ca un brad de Crăciun într-o rochie aurie, care se mula pe corpul său elefantin ca ambalajul unui parizer.
– Ștefan, nu vreau să te îngrijorezi, zise Elisabeta. Am o veste proastă.
– Ce s-a întâmplat?
– A murit Viorel.
– Când? Acum?
"Bineînțeles că acum, tâmpitule", își răspunse singur. Cu doar o oră mai devreme, socrul său se învârtea printre mese, sporovăind cu rudele venite din provincie.
– I s-a făcut rău și l-am dus într-o cămăruță, să se mai liniștească. I-am zis să se descheie la cămașă, i-am dat și o pastilă de inimă, că aveam prin geantă, numa' că la un moment dat n-a mai vrut să respire.
– Cum adică "n-a mai vrut"?
– Io cred că i-a făcut în ciudă fetei noastre, să-i strice nunta, fin'că te-a luat pe tine de soț. Știi că Viorel n-a fost niciodată de-acord cu voi doi.
Știa. În mintea socrului său, Ștefan ocupase mereu ultimul loc în opțiunile conjugale ale Mariei, după "ăla care-a ajuns arhitect" și "chirurgul de la Fundeni". Porni spre sală, dar soacra îi bară calea.
– Un'te duci?
– La Maria...
– Maria nu știe. O să afle decât după ce se termină nunta. E ziua la care-a visat de când era mică, n-o s-o deranjez doar fiindc-a murit ta-su.
– Dar îl iubea mult...
– Tocmai d-aia. N-avem timp de bocit. Vino!
Ginerele o urmă până în fața unei debarale. Acolo femeia bătu de trei ori în ușă, iar din interior îi deschise Paul, vărul Mariei. Două pete de transpirație i se întindeau pe cămașă, la subraț. Acestă dădu raportul:
– A vrut o doamnă de la curățenie să intre, da' n-am lăsat-o.
– Foarte bine.
– M-a amenințat că o să vină cu șefu' de sală.
– Foarte rău.
Pe un taburet, într-o poziție nefirească, zăcea trupul lui Viorel. Ștefan avu pornirea de a-i pune mâna la carotidă pentru a-i lua pulsul, dar nedorind să fie implicat și mai mult, se mulțumi să întrebe:
– N-ați chemat salvarea când ați văzut că nu respiră?
– Salvarea, pufni femeia. Ce să facă salvarea? Să-l ducă la spital? La spital lumea merge ca să moară.
Ștefan era prea ostenit ca să o mai contrazică. În mintea lui, noțiunile "medico-legal, anchetă, complicitate, închisoare" se învârteau ca un scrânciob judiciar.
– Pentru ce m-ați chemat?
Paul preluă inițiativa:
– Nu putem să-l ținem acilea. E vară, nea' Viorel o să se-mpută.
– Și-o să apară și șefu' de sală. Trebe' băgat într-un frigider, adăugă soacra.
– Frigiderele sunt tocmai lângă bucătărie. Cum îl mutăm în partea cealaltă fără să ne vadă nimeni?
– Îl acoperim cu ceva. Niște fețe de masă, niște flori.
– E greu, obiectă Ștefan. Câte kile are? O sută?
– Nouăș'opt, răspunse soacra.
– N-o să putem să-l cărăm.
– Am putea să-l tăiem în bucăți, sugeră Paul. Vorbim cu băieții de afară, care se ocupă de porcii la proțap, ați văzut ce macete au.
– Vrei să-ți tranșezi unchiul aici, în debara?
– Ai dreptate, o să se facă murdărie.
– Planul ăsta e nebunie curată! izbucni ginerele.
– Măi băiete, îl prinse Elisabeta de guler, e ziua specială a fetiței mele și n-o să i-o strice nimeni, ai înțeles? Nici tu, nici Viorel.
– Așa e, vere, te-am chemat să ne ajuți, nu să fii negativist. Știu, o să-l ducem cu un cărucior din ăla pentru navetele de bere!
Ștefan oftă, resemnat:
– Când vreți să-l mutăm?
– Între lăutari și pește, răspunse Paul, devenit brusc expert în logistică funerară. Atunci lumea iese afară, la aer curat, după ce-a jucat la horă, iar chelnerii-s ocupați s-aducă mâncarea.
Ștefan fu trimis să facă rost de cărucior. Când se întoarse, îl găsi pe Viorel dezbrăcat de haine. Elisabeta înfășură hoitul în niște fețe de masă, făcându-l să arate ca o mumie. Paul lipi totul cu niște bandă adezivă șterpelită de la DJ, apoi îl așezară pe platformă. Ca prin minune, reușiră să traverseze coridorul care ducea către bucătărie fără să fie văzuți. În timp ce îndesau cadavrul în prima combină frigorifică pe care o găsiră, un chelner aflat în trecere se opri consternat. Înainte să deschidă gura, Elisabeta interveni:
– E-o surpriză pentru mireasă, nu-ți băga tu nasu'. Băiete, dă-i niște bani să-și țină gura.
Ștefan îi vârî în mână o hârtie de 100 de lei, iar ospătarul își văzu de drum. După ce terminară totul, ginerele se refugie la baie și se spălă pe mâini și pe față. Când ajunse înapoi în salon, Maria îl trase de braț și șuieră mânioasă:
– Unde naiba ai fost? Dansul trebuia să înceapă acum jumătate de oră.
Mireasa făcu un semn. Luminile se stinseră și valsul începu. Ștefan apucă să facă doi pași stângaci, apoi un trosnet infernal se auzi din spate. Muzica se opri cu un pocnet, ca și cm cablul fusese luat în picioare și smuls din pupitrul DJ-ului. Toată lumea întoarse privirile către marginea ringului. Viorel, în chiloți, cu fața albă și cu promoroacă în sprâncene, apăruse lângă miri:
– Băi, cretinilor, cine m-a băgat în frigider?
🟡 Fără titlu
de Dudu SILAGHI
Aveam 16-17 ani, sora mea 17-18, nu mai știu exact (era undeva acum 25 de ani). Părintii mei au fost invitați la o nuntă unde trebuia să fie nași. Sora mea, domnișoară de onoare. Și eu… nimic.
Nunta era la țară. Noi am crescut la oraș. Mai rușinoși, mai introvertiți, mai cu gusturi la mâncare mai speciale (eu nu mănânc ca are o musculiță etc).
Bine. Nu imi plăceau nunțile în general și, de asemenea, nu îmi plăcea la țară deloc pentru că eu eram „un delicat”, iar ăia aveau buda în curte, mirosea dubios lingura etc.
Pornim spre nuntă, iar la intrare în sat ne opresc. „Păi nu, că nașii și domnișoara de onoare trebuie să poarte sorț când intră în sat”. Eu mor de râs și încep să fac mișto de soră-mea care avea rochie de seară de nuntă etc. Și râd și râd și râd până când apare al meu: „Păi eu nu sunt nimic! Nu există, și tu ai șorț”. Șorțul era mare, alb, cu motive populare, ieșeai în evidență clar să porți așa ceva peste costum. Evident ca a fost un deliciu pentru soră-mea.
Intrăm în sat și pornim „cu alaiul” spre casa miresei. Ai mei cu părinții, soră-mea, cu mirele. Și eu. Singur și rușinat, prin noroi, cu șorț. Singur prin mulțime. Deja știam că va fi seara lungă. Nimeni nu vorbea cu mine.
Strigare la casa miresei, bla bla, cântat, cerut artistic, negociat cu socru, ea acceptă și pornim spre nuntă.
Ajungem acolo, o sală modestă, dar în capul mesei, locurile noastre. Dar eu, mai timid, mai cu șorț, cu loc la „pupitru”. Bine.
Când începe treaba, desigur că mulți doreau să danseze cu soră-mea care nu avea însoțitor. Ea „nu, nu, nuuuuuu”, eu constant făceam semne discrete băieților „hai mă, dansează cu ea că e singură” - un fel de payback pt șorț. Delicios pentru mine. S-a ajuns la declarații de iubire în mici conversații cu ea, private, pe care mi le povestea și eu muream de râs. Erau cu atât mai amuzante cu cât veneau de la toți care o abordau.
Vine partea cu banii. Eu nu știam că e cu strigare sau ce e aia, de fapt.
Fiecare avea un plic, iar ai mei mi-au dat și mie unul. Aveam parcă 400.000 vechi în el. Eu fumam pe ascuns atunci, ca orice licean, și nu aveam bani în general că așa erau părinții pe atunci: „La ce-ți trebuie? Nu ai mâncare acasă?”
Și ce mă gândesc? Păi oricum e plic închis, iau 150.000 să am de țigări și las restul. Zis și făcut. Scot niște bani, închid plicul și îl ling să fie sigilat și îl pun în coșul unui om care a venit să le adune. Lasă coșul pe masa noastră, că mna, erau nașii acolo.
La care începe starostele să ia câte un plic: „din partea lui xyz 100.000!”, aplaudă lumea. Eu m-am făcut alb pentru că ai mei erau în stare să oprească nunta dacă ar fi văzut că din partea noastră e mai puțin decât mi-au dat și, probabil, să mă expună că „am furat”, cu palme etc. Mă rog, în capul meu urma spânzurătoarea. Din acel moment a început o cursă ca la examen când trebuie să scoți fițuica. Caut plicul meu în coș, îl scot, desigilez, pun banii înapoi, sigilez. Noroc că nu au văzut ai mei, am reușit într-un final. Am avut nevoie de o băutură după aceea...
Vine un moment în care vreau să merg la baie. Eu, un delicat. Nunta era deja în toi. Eu nu beam că mna, erau ai mei acolo etc, dar m-am umplut de suc că era plictisitor. Întreb, păi unde e baia? „Cum unde, afară, unde vrei tu”. La faza asta evident că amân momentul cât pot. Eu nu fac în tufiș. Dar ajung să nu mai pot amâna. Ies afară, beznă totală. Nici măcar lună nu era. Mocirlă peste tot și nu vedeai unde calci. Caut loc, nimic, și dacă mergeam prea departe, nu vedeam nimic. Nu erau telefoane mobile cu lanternă. Merg eu ușor „mai încolo”, dar tot pe drumul principal eram, să văd ceva de la lumina aprinsă din sală. Cum încep să fac, evident că vine o trupă de 5 fete care plecau acasă direct în direcția mea. Evident că m-am rușinat si nu știam ce să fac, dar trebuia să fac NEAPARAT! Nu puteam să mă opresc, iar fetele tot veneau. Și ce mă gândesc eu că ar fi o idee bună… „păi oricum nu știu ele ce fac si e bezna”, și îmi pun mâinile în șold, mă uit pe cer și fac pași agale uitându-mă la cer ca și cm cineva ar crede că eu am ieșit la o gură de aer. Umblu așa cu tot afară atârnând și aruncând lichid în toate părțile că eu, vă amintesc, eram cu mâinile în șold. În capul meu era planul perfect, însă când au ajuns la 3 metri de mine, probabil au văzut și au făcut stânga împrejur. Mega rușinat, mă consolam că nu voi mai veni în acest județ, altul.
Ajunsese nuntă de uzură, ora 4 dimineața, numai muzică populară care pentru mine era „bleah-nașpa” pentru că eu ascultam doar hip hop, vezi doamne, pe atunci. Și trăgeam de ai mei să plecăm o dată. Pornim, aștept afară să termine cu pupatul și apare ceterașul șef, mort de beat, și se ceartă pentru bani cu mirele sau socrul, nu mai știu, ăștia încep să se împingă și domnul ceteraș trage o burta peste masa cu tortul, dă tot jos, așa că se încheie seara cm trebuie.
🟡„Sonia”
de Gabriela GABRINOV
Femeia care coborî din mașină îi lăsă pe toți cu gura căscată. Soacra mică își făcu o cruce largă și se uită împrejur, căutând reacții similare în mulțimea adunată în fața bisericii. Își ridică talia pantalonilor care stăteau să-i plesnească în dreptul burții cu o mișcare nervoasă.
– A, hai c-a venit, sări mirele, Silviu, care stătuse până atunci de vorbă cu Dan, cavalerul de onoare, și cu Iosif, nașul, fumând niște iarbă lângă colțul bisericii. E totul gata?
– Bună ziua! Sunt Sonia, masterul dumneavoastră de ceremonii, începu robotul să turuie, dar Silviu i-o tăie cu un rictus de sicitr.
– Știu cine ești, că doar io te-am comandat. Unde-i Irina?
– Conform instrucțiunilor primite, la ora 12:45, domnișoara Irina se află la coafor, aranjându-și voalul pentru a...
– Ai trimis șoferul după ea?
– Desigur! Șoferul a plecat deja s-o aducă pe domnișoara Irina.
– Bun.
Silviu se răsuci pe călcâie și, petrecându-și mâinile peste pieptarul sacoului army, bleumarin, comandat special de maică-sa la Tudor Tailor, le zâmbi nuntașilor.
– Haideți să ne pregătim. Sonia o să vă aranjeze, bine? Așezați-vă unde zice ea.
Un murmur de șoc străbătu mulțimea pestriță. Socrul mare, un bărbat mic de statură, într-un costum de mii de euro, izbi cimentul cu vârful bastonului lucrat cu aplicații din aur. Soacra mare își iți trupșorul dintre două femei și se apropie de Silviu.
– Dragule, ce-i scamatoria asta? îi șopti ea discret, ascunzându-și nasul cu evantaiul și privind în toate părțile. Ai înnebunit de tot? Mai întâi, v-ați ales ce nași ați vrut voi, în loc să-i rugați pe doamna Iulia și pe domnu’ Victor, care-s partenerii de afaceri de ani de zile și v-ar fi dat poate și-o vilă la Snagov, v-am lăsat, n-am zis nimic. N-ați vrut să chemați taraf și-ați băgat orchestră și di-gei d-ăla sau cm îi ziceți voi, v-am lăsat, n-am zis nimic. După-aia v-a cășunat pe restaurantul ăla de prost gust. Deci numai sărăntoaca asta ți-a băgat toate nebuniile în cap, asta-i picătura care umple paharul, cm să ne-aduci păpușa asta vie să ne mâne ca pe oi?
– Mamă, te rog eu să taci, scrâșni Silviu din dinți, însă nu cu foarte multă furie, fiindcă părinții lui plătiseră cam toate cele pentru nuntă. Asta-i ultima fiță, nimeni n-a mai avut așa ceva până acuma. O să scrie despre nunta noastră în ziare.
Sonia, androidul înzestrat cu inteligență artificială, păși țeapănă până în mijlocul mulțimii, răvășitoare în rochia roșie, imitație Jessica Rabbit, și din gura ei robotică ieși o voce fină și suavă:
– O să vă rog să-mi urmați instrucțiunile pentru a vă așeza conform planului stabilit, pregătindu-ne astfel să intrăm în biserica sfântă unde cei doi vor deveni căsătoriți. Să începem.
Gesticula forțat, arătând cu degetul de-o parte și de alta a aleii. Silviu mai trase un fum, uitându-se, din când în când, la ceas, întrebându-se ce dracu’ îi lua atât de mult șoferului s-o aducă pe Irina cu limuzina. Doar planificaseră ziua în cele mai mici detalii, munciseră o grămadă ca să iasă totul bine, economisiseră bani făcând city break-uri în Rhodos în loc să meargă la Mamaia, ca să-și poată comanda și android, și porumbei, și limuzină, să plătească și restaurantul de fițe unde rezervaseră puțin peste o mie de locuri, să-i cumpere Irinei rochie tip sirenă de la Versace și să moară toți dușmanii de ciudă.
– Bun! strigă Sonia, dându-se trei pași înapoi și bătând din palme ca Horia Brenciu la Vocea României. Acum, socrii mari, aici, vă rog. Nașii, unde sunt nașii? Aici, vă rog.
Colega Irinei de la salonul de beauty, îmbrăcată într-o rochie ieftină, vaporoasă, și soțul ei, Iosif, cu dreaduri și ochelari de soare ca niște panouri fotovoltaice, se așezară în centrul procesiunii, apucând lumânările ornate cu flori albastre și fire de argint așa cm țin cavalerii sulițele la turnir. Pe socrii mari, Sonia îi aranjă de-o parte și de alta a nașilor, iar cu asta, ordinea fu stabilită. Erau aranjați astfel încât să intre prima dată invitații, apoi rudele mai apropiate, apoi nașii și socrii, apoi fetițele care trebuiau să arunce petalele din coșulețele împletite, apoi mirele condus de cavalerul de onoare, iar ultima dată, mireasa, care trebuia să străbată cei câțiva pași până la altar ,,exact ca în filmele americane”, cm ceruse Irina.
Îndată sosi limuzina, iar Sonia ordonă să intre toată lumea în biserică, gesticulând ca un polițist care dirijează traficul. Oamenii porniră ca o cireadă de vaci, călcându-se pe picioare, înghiontindu-se și înjurându-se cu zâmbetul pe buze. Melodia ,,Here comes the bride”, cântată la orgă, răsună din boxele montate înăuntru.
Mireasa coborî din limuzină într-o rochie diferită față de ce știa Silviu că-și comandase. Avea chipul acoperit de voal și părul blond prins în coc. Silviu se albi la față.
– Sonia? Unde l-ai trimis pe șofer după Irina?
– Sunt Sonia, maestrul dumneavoastră de ceremonii...
– Adresa coaforului!
– Bulevardul Dacia, numărul 139.
– Tâmpită mai ești! Asta-i adresa salonului unde lucrează Irina. Mi-ai adus altă mireasă.
Fata se apropie cu furie, își smuci voalul de pe ochi și ridică amenințător buchetul de trandafiri albi.
– Cine sunteți? Ce-i asta, o farsă?
Soacra mică, rămasă printre ultimii oameni din curte, își întoarse capul spre ea, se împiedică de pragul bisericii, se împletici, ateriză pe vine și pantalonii i se sfâșiară între fese, lăsând la vedere o pereche de tanga roșii nou-nouți. Ca să aducă noroc.
Foto Victor Sindean
(din spectacolul „Nunta AUROREI”, Centrul de Creație Maidan)
