05/01/2023
Astăzi avem seară de tango. În fiecare seară de joi avem. Tango sau milonga, nu ne pricepem foarte tare să precizăm diferențele, căci știm că sunt diferite, dar și că sunt strâns legate, că se dezvoltă una din cealaltă, că se iubesc incestuos, că nu au probleme să conviețuiască și să se confunde între ele. În plus, milonga mai definește și salonul ca atare, nu doar genul de dans. Ba chiar și evenimentul în sine, seara de dans. Altfel spus, barul nostru devine el însuși ”o milonga”!
Cineva ne spunea, nu de mult, că dansul acesta s-a născut în porturi și-n bordelurile acestora, că e produsul distilat al unei sumedenii de influențe provenite din diferite colțuri de lume, că e legat de sclavi, prostituate, marinari și văcari argentinieni, că era doar preludiul desenat pe dușumelele bodegilor pline de pete și de mirosuri. Că era privit cu dispreț de aristocrația epocii, ba chiar că a fost nevoie de o bulă papală, dată Pius al X-lea în 1914, pentru a se ridica interdicția care viza tango-ul. Probabil... Cum ziceam, sunt alții care se pricep mai bine la subiect.
Astăzi, însă, tango-ul a devenit un dans de societate. Oamenii care vin la noi se schimbă din hainele de oraș într-unele de seară. O metamorfoză cumva neașteptată, mereu surprinzătoare, căci ne pomenim deodată cu barul plin de femei pe tocuri înalte, cu rochii lungi, cu brațe goale sau acoperite de mănuși dantelate și cu bărbați în pantaloni de stofă, sacou și cămașă sau, oricum, cu o ținută mai aparte.
Și este dansul. Dansul și ritualul din jurul lui. Puțini vin în cuplu la astfel de petreceri. Majoritatea nu sunt împreună, doar se regăsesc aici, căci se cunosc, așa că se salută, se bucură de revedere. În fond, este o comunitate mai degrabă mică. Dar ceva uimitor se întâmplă pe ring... De la bar putem privi fără restricții la tot ceea ce se întâmplă în față, în sala de dans, dinspre scenă. Mai întâi notăm absența bașilor din muzica de tango. Cele patru subwoofere sunt practic mute. Totul se aude din medii și din înalte. Este o muzică ce pare să plece din frecvența vocii omenești, ca și cm s-ar fi născut direct din piepturi. Se refuză unui sunet prea grav, prea jos. Apoi ritmul. Cadența. Și, mai ales, mișcările! Mai ales ele.
Ce este cu adevărat fascinant este faptul că fiecare cuplu dansează într-un mod propriu, particular, pe aceeași melodie. Așa că fiecare cuplu în parte prezintă sau aplică o hermeneutică unică, mai mult sau mai puțin spontană, pe marginea poveștii melodiei, fiecare pas și gest constituie un verb, un adjectiv, un semn de punctuație, o parte sintactică și morfologică dintr-o poveste de doar câteva minute. Momente de lentoare, succedate de unele mai rapide, zvâcniri scurte, prelingeri molcome, picioare care se încalecă grațios, brațe încordate, priviri. Ah, privirile! Dansatorii de tango se privesc în ochi, uneori pare că se țin din priviri mai mult decât o fac din brațe. E o plonjare în celălalt, o scrutare, o sfredelire aproape nemiloasă, dar terapeutică. Poate că tocmai pentru că e atât de sfredelitoare este și terapeutică.
Tango-ul este marcat de melancolie, de tristețe, chiar de tragism, căci poartă în el originile marginalilor și ale exclușilor, conține în el întreaga vitalitate a unui final sau a unui viitor fără promisiuni, e ca un dans atins de o ușoară fatalitate, un dans de despărțire de tot și de toate, în care dai tot ce mai ai și dai tot ce nu știai că ai avut.
Privite în mișcare pe suprafața de dans, cuplurile par sudate pentru veșnicie. Fiecare dans conține în el o viață întreagă, suficientă în ea însăși, timpul de dinainte și de după devenind irelevant. Poate că cel mai spectaculos moment este finalul, când ultima notă se stinge, iar toți dansatorii încremenesc spontan și simultan, în pozițiile respective. Este un timp suspendat, încremenit, nu se mai aude nimic și nimic nu mai mișcă. Privirile se mențin. Brațele, cu coatele ridicate, picioarele rămase în poza ultimei mișcări. Îți vine să-ți ții răsuflarea. Apoi, la fel de brusc, totul se destinde, expresiile și posturile se relaxează, dansatorii își zâmbesc, își mulțumesc cu un ton ”profan” ca și cm n-ar recunoaște că au participat la acel ritual aproape mistic. Redevin amici, cunoscuți, colegi. Aproape că te miri, atunci când privești din afară. Te simți ca-n fața unui act de iluzionism în care știi că ceea ce vezi e imposibil, că există un truc, o tehnică, doar că nu înțelegi care ar fi acelea.
Dar pentru câteva minute, dansatorii au împărtășit un destin întreg. Asta este uluitor. Câte dansuri, atâtea vieți. Într-o singură seară, dintr-un bar devenit milonga. Astăzi, participanții au o seară festivă, comunitatea respectivă aniversează încă un an de când s-a format. Ne bucurăm să-i găzduim. În fond, nu e chiar de colo să fii spațiul (sau meta-spațiul) de desfășurare a atâtor universuri deodată.
Așa că le spunem la mulți ani! Și o să vă rugăm ca-n seara asta să le oferim puțin spațiu, să fie între ei. Până la urmă, într-o milonga nu intri decât dacă te țin privirile. :)
